Maramureșul | frumos, unic și tomnatic. Destinația perfectă pentru o vacanță în doi. Aici, noul și vechiul fac echipă bună și din acest motiv vei descoperi cât de armonios se întâlnesc tradiția și istoria cu modernitatea și autenticitatea județului. 

Călătoria în sine este spre… sine. Căci, e „musai” să vizitezi Maramureșul când ai nevoie să te relaxezi, să te regăsești, să te conectezi cu natura și să te deconectezi de la muncă, stres & facebook (măcar pentru un timp, apoi le poți arăta și celorlalți ce locuri interesante ai mai vizitat & de ce ar trebui să o facă și ei). 

Am fost foarte emotivă în călătoria aceasta spre… mine, din Maramureș. Simțeam, parcă, suferința oamenilor când am pășit pragul de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetul Marmației și chiar regretul și dorul de viață al oamenilor care au murit „cu versuri”, doar citind viața lor pe o cruce. Simțeam nevoia să trag în piept tot aerul curat de la Cascada Cailor, pentru a face față of-urilor care urmează și aș fi stat o lună pe platoul de la Pietrele Doamnei, doar ca să admir priveliștea și să „ascult” liniștea. 

M-am trezit în inima Maramureșului și am luat-o la pas, în doi. 

Ziua 1 | Ne-am cazat la Hotelul Roman – primitor, modern, relaxant și cu mâncare tare bună – și de acolo ne începeam călătoria în fiecare nouă zi. 

CU MOCĂNIȚA PE VALEA VASERULUI, ÎNCONJURAȚI DE MUNȚI

Ziua 2 | Dacă tot am venit în Maramureș, trebuia să facem și o călătorie cu faimoasa și tare mândra mocăniță a Căilor Ferate Forestiere (CFF). Mocănița Maramureșului te plimbă pentru a descoperi peisajele de vis – cu văi, dealuri și munți de fotografiat și admirat.  

Din gară, mocănița pleca la 09.00, motiv pentru care ne-am trezit ceva mai devreme și mai greu, dar am ajuns în timp la CFF din Vișeu de Sus. Șuieratul locomotivei cu abur ne-a trezit definitiv, chiar la nouă fix și am pornit cu entuziasm spre sălbăticia Munților Maramureșului, cu destinația finală în stația Paltin. Mocănița de la Vișeul de Sus te leagănă (și zdruncină, din când în când) și îți spune, parcă, povești despre o lume mai bună, mai frumoasă, cu peisaje de poveste, cu munți înalți și mândri brazi. Exact ce ai nevoie când călătorești spre sine. Te conectezi cu tine și natura și te deconectezi de la toate celelalte, pentru că oricum nu ai deloc semnal la telefon.

Ce am făcut noi după plimbarea cu mocănița?! Am luat telescaunul spre Cascada CailorÎți umpli inima de frumos, de la înălțime, și „vizitezi” cu privirea fiecare părticică din stațiunea Borșa: dealurile, casele vechi și vilele de inspirație internațională, oile & ciobanii, munții, brazii și șoseaua șerpuită. 

Traseul nu e greu deloc, dacă iei telescaunul. Poți trata călătoria spre cascadă ca pe o plimbare romantică printre brazi, pe potecile pădurii. O plimbare romantică și pentru cei tineri și pentru cei mai trecuți prin… iubire, căci traseul montan este accesibil tuturor categoriilor de vârstă. 

Cascada Cailor, cea mai lungă cădere în trepte de apă din țară, are și o legendă – tristă. Unii poate o știți deja, dar am s-o las aici și pentru cei care nu o cunosc și sunt deja curioși. Localnicii considerau locul acesta un adevărat rai al cailor până când… o herghelie a fost încolțită de ursul care vizita adesea ținutul. Într-o noapte, fiind speriați și de furtună, dar luați prin surprindere de apariția ursului, caii s-au aruncat în prăpastie, unde și-au găsit sfârșitul. Se spune că ciobanii au vărsat lacrimile care au dat naștere Cascadei Cailor. Locul este încă un rai, dacă mă întrebați pe mine: aerul rece&curat, apa limpede, natura din jur și pădurea cu frumusețea ei. Practic, raiul maramureșean pe pământ

ZIUA 3 | LOCUL PLÂNGERII A DEVENIT LOCUL RÂSETELOR (ÎN HOHOTE, UNEORI)

„Lumea o lăsai la 56 de ani”, asta îmi vine în minte în momentul în care scriu aceste rânduri. La fel scria pe multe dintre crucile de lemn colorate (în albastru de Săpânța, cu motive verzi, galbene și roșii), dar bătute de ploaie și vânt. Diferența fiind doar vârsta la care omul părăsise lumea. 

În Cimitirul vesel din Săpânța, căci despre el este vorba, citești viața oamenilor, în versuri, pe o cruce: țărani, profesori, preoți, medici, soacre și nurori, ciobani sau pădurari. Unele povești te fac să râzi în hohote, altele te întristează. Unii au avut o viață frumoasă, murind de bătrânețe după ce și-au văzut crescând copiii și nepoții, alții mureau de boli „fără leacuri” sau din cauza accidentelor. 

Atât a mai rămas pentru unii: o cruce | într-o mare de cruci (peste 850), cu tot atâtea povești despre viață și moarte. Unele rămân necitite de mulți, altele sunt prea citite. Unele, de ploaie și de vânt, vor rămâne pe viață necitite, căci nici scrisul nu se mai vede bine, iar povestea ar putea fi demult uitată. 

„REDUSĂ LA TĂCERE”

fiori. tăcere. fiori din nou. durere. memorie. orele de istorie. presa. copilăria alor mei. bibelourile văzute la bunica. filmele & spectacolele interzise, pe care le-am văzut fără a ști de la început asta. Reconstituirea, cu Ileana Popovici (căci mi-am amintit de ea tânără).

Așa am ales să descriu scurt vizita mea în cel mai viu muzeu. Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței este dedicat celor care au fost persecutați sau omorați de regimul comunist în perioada 1945-1989. Este cel mai bun muzeu pe care l-am vizitat! O adevărată lecție de istorie, cea mai documentată oră de istorie. 

În celulele mici și reci ale închisorii au fost adunate fotografii, scrisori, cărți, ziare, mărturii, obiecte și statistici despre rezistența anticomunistă și reprimarea ei. O istorie tristă, dar adevărată. Atât de adevărată încât… încă doare. 

Fiecare încăpere are o temă, prezintă o perioadă anume, o istorie aparte – cultură, educație, presă, politică, biserică, securitate. Peste 50 de încăperi și doar o mică parte dintre ele redate aici: Represiunea asupra bisericii, Deportarea în Bărăgan, Securitatea, Represiuni etice și religioase, Mișcări studențești din România, Femei în închisoare, Maeștri și opere după gratii, „Epoca de aur” sau comunismul kitsch, Familii reprimate, Libertatea pe calea undelor.

Îmi amintesc cel mai bine o scrisoare, trimisă din închisoare de Dory către draga lui soție. Gândul îmi este acolo, scrisoarea m-a dărâmat. Dory o sărută cu drag, la final. Ah, și să nu uit de coridorul acela lung, pe care mi-am plimbat pașii. De-o parte și de alta a coridorului se află portretele câtorva deținuți aduși în această închisoare din motive politice. 

După, am vizitat și biserica de lemn Bârsana – cea inclusă în patrimoniul UNESCO în decembrie 1999. Biserica din lemn, situată pe dealul Jbâr, a fost ridicată în anul 1711, pe locul unde se află acum complexul monahal Mănăstirea Bârsana. De acolo, biserica a fost mutată în anul 1795, pe dealul Jbâr, chiar în mijlocul satului, într-un cimitir. Aici se află și în prezent. 

Am aflat toată istoria de la doamna de-a acolo, ghidul turistic al locului. S-a scuzat la un moment dat, a dat un telefon să se asigure că îi ia cineva băiatul de la școală (căci da, a început școala și noi abia ne plimbăm) și ne-a povestit apoi și toată istoria picturii: pe fiecare în parte sau ce se mai vedea din ea, căci a fost repictată (ultima dată) în anul 1806 de doi pictori maramureșeni renumiți, Toader Hodor și Ioan Plohod. Pe atunci că nu toți oamenii știau să citească, astfel că doar intrând în biserică aveai să știi ce scrie în Vechiul Testament și Noul Testament. 

Acesta a fost Maramureșul văzut prin ochii mei. Trei zile… prea puțin. Iar la final, vă spun că nu e prima dată când vizitez Maramureșul… însă m-a fascinat și a doua oară, și cred că o va face de fiecare dată. Căci, Maramureșul e raiul pe pământ! 

ZIUA 4 | UN ȚINUT DE POVESTE, CU PEISAJE DE VIS

Ultima zi de vacanță ne-a găsit mai aproape de casă, în Bucovina. Am vrut neapărat să urcăm la Pietrele Doamnei, deși eu mai făcusem traseul în urmă cu câțiva ani, pe când eram (mult) mai mică. Ce-i drept, traseul a părut ceva mai greu a doua oară, căci nu mai am (cred) flexibilitatea, energia și rezistența din copilărie. 

Legenda locului spune că în vremurile tulburi ale istoriei, în anul 1541, în timpul celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş, doamna Elena (soția voievodului) a găsit în Munţii Rarău o peșteră unde să-și pună la adăpost familia şi averea, pe vreme când turcii au năvălit prin aceste ținuturi. 

Domnița Elena și fiul Ştefăniţă s-au refugiat în peşteră și au început să se roage. În acel moment, stânci mari au căzut peste atacatori, dar și peste avere. Domnița a spus atunci: „Aceasta este plata pentru salvarea noastră”. De aici denumirea de „Pietrele Doamnei”. 

Se spune că, și acum comoara ar fi ascunsă între stâncile uriașe. Noi n-am găsit-o, dar am găsit ceva mai bun de atât: satisfacția că am ajuns în vârf, pe platou, și bucuria multor răspunsuri la „bună ziua!”, pe traseu. Plăcut și uman. 

PE DRUMURI, DIN CÂND ÎN CÂND,
NOI, LAVINIA ȘI LUCIAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s