Dragă Lavinia,

O să-mi imaginez că mă teleportez în timp, în trecut, că ești prietena mea de peste Prut, care peste zeci de ani mă întreabă cum de am ajuns să-mi îndeplinesc visul. De când mă țin minte, mi-am dorit ceva foarte mult: să trec Prutul! Nu Paris, nu America, ci România. România – Iași! Nu prea folosesc semne de exclamație în scris, dar aici fac o excepție.

Visul meu a început odată cu Eminescu. Da, cu Eminescu povestit de către diriginta mea, doamna Tatiana Anușca, din Lopatnic, satul meu natal, de pe malul Prutului. După ce ieșeam de la școală, mergând spre casă, căutam cu privirea România de peste Prut, pentru că se vede de la mine de-acasă, îmi imaginam cum mă plimb prin Iași, pe lângă Teiul lui Eminescu, prin locurile prin care a trecut. Mi se părea că ar fi o lume perfectă la Iași. Aveam ceva cu Iașul – o relație specială încă dinainte să-l cunosc, iar asta se datorează TVR Iași. Urmăream tot ce se putea în limba română, iar televizorul era singura sursă; am crescut cu Televiziunea Română. La TVR Iași mi se părea că e un fel de Paradis, totul era plin de poveste, jurnaliști care efectiv te luau de mână prin micul ecran. Aș avea să le mulțumesc Oanei Lazăr, Carlei Tompea, Irinei Păcurariu – pentru că le vedeam și îmi promiteam că într-o zi o să le întâlnesc. Dar părea incredibil! Le-am întâlnit: pe Carla Tompea și Oana Lazăr la cursurile de la Jurnalism, iar pe Irina Păcurariu la evenimentele culturale. Cu Oana Lazăr am dezvoltat o prietenie frumoasă, cu lecturi comune și idei despre frumos. Acum mi se pare chiar de poveste rememorând totul!

Imaginează-ți un copil care vine de la școală, visând la Eminescu al Iașului, la o română vorbită liber pe străzile Iașului, făcându-și zilnic câte un bagaj de cărți înainte de a merge la job-ul copilăriei: păscutul vacii. Era una dintre cele mai responsabile activități ale copilăriei: eram fericiți să ne putem compara vacile – toți copiii satului, care e mai frumoasă și mai ascultătoare, care e mai cornută și mai dătătoare de lapte. Cam asta făceam, pe malul Prutului, acum vreo douăzeci de ani. Când rămâneam singură sau când ceilalți lipseau de la job, îi citeam văcuței mele. O întrebam, mă confesam și credeam că mă ascultă. Poate de aceea mi se părea că era cea mai ascultătoare – avea idei. O vacă cu idei! 

Satul copilăriei mele era plin de copii și de veselie, dar văd asta abia acum. Oamenii buni și bătrânii de la care învățam multe prin simple gesturi – ah, ce vremuri, de parcă sunt din altă viață. Nu aveam telefoane și asta a fost o binecuvântare pentru noi, pentru creștere. Vorbeam cu buburuzele, cu spicele de grâu sau cu buruienile pe care le tăiam la prășit. Validările din jur erau cele care veneau prin ceea ce făceam, prin ceea ce eram și nu prin like-uri virtuale, iar asta e ceva; pune ceva la fundamentul ființei tale extraordinar de necesar. Spun astea ca și cum ar fi ceva excepțional, dar de fapt e un normal pe care îl cam pierdem astăzi. Educația mea se făcea cu muncă, lectură, bun-simț, limite și un respect deosebit pentru limba română. Relația mea cu limba română mi-a oferit mereu ceva ce nu poate fi cumpărat sau căpătat altfel: relații cu oameni care mi-au marcat parcursul.

După cei nouă ani de gimnaziu la școala din sat, am mers la oraș, unde am făcut liceul în două locuri: Liceul Teoretic Mihai Eminescu și Liceul Teoretic Pan Halippa. Am avut peste tot mentori buni, iar eu trăgeam mereu la cei cu povestea-n sânge, la cei care îmi arătau că a visa și a ține la dorințele tale este esențial. Nu am fost bună la matematică niciodată, însă eram foarte îndrăgostită de română, unde eram olimpică din clasa a 9-a până într-a 12-a. Am făcut radio din clasa a 9-a până într-a 12-a. Am locuit prin gazde ciudate și în căminul în care apa caldă se încălzea la oală. Dar aveam o viață atât de frumoasă. Îmi ocupam mereu timpul liber cu lecturi. Apropo, în copilărie, când nu mai aveam ce citi în română, reluam colecția de decupaje din reviste românești și ambalaje de la te miri ce – scrise în română. Citeam etichete și făceam povești cu ele, pentru că eram un burete uscat, dornic să-și dezvolte vocabularul, ideile și imaginația. Era singura mea scăpare pentru a-mi depăși condiția.

Primul pas spre România a fost făcut odată cu prima dorință de a veni aici. Apoi, cu scrisoarea trimisă regretatului Nicolae Dabija, pentru a face parte din Forul Românilor Basarabeni pentru Unire (sau așa ceva). Apoi, cu prima noapte dormită sub gardul Ambasadei României din Chișinău, când am stat la o coadă de trei zile pentru a depune dosarul pentru a intra la facultate. Era cu admitere pe bază de dosar și trei opțiuni: eu am pus prima opțiune Iașul și am și intrat. Au urmat ani miraculoși și nu spun vorbe mari. Am întâlnit oameni care m-au modelat fără să știu și am ajuns să fac lucrurile și să cunosc locurile, personajele pe care le admiram în copilărie.

Aici am cunoscut Asociația Studenților Jurnaliști, pe Andrei, cu care am dezvoltat SFR-ul, cu care am făcut proiecte culturale și am ajuns să am viața pe care mi-o doream. Cu limba română am dezvoltat relația de iubire și n-am să uit cum la primul curs de limba română al prof. Stelian Dumistrăcel mi-a cerut buletinul, pentru că nu credea că sunt din Basarabia. Nu aveam accentul specific, iar asta mi-au tot spus și-mi spun cei din jur care mă cunosc. Cred că lipsa accentului a venit natural, la noi în casă se vorbește o română bună, am avut profesori frumoși de română și, bineînțeles, au contat lecturile, TVR-ul și cititul în oglindă, cu gândul că într-o zi îmi va folosi. Aici am făcut Jurnalism, apoi master în Management cultural și Filosofie aplicată, apoi doctorat în Filosofie. Toate s-au legat perfect, în timp am muncit, încă din primul an de facultate – televiziuni locale (Tele M, TVR Iași), redacții culturale (TIMPUL) sau redacții de carte (Adenium). Cel mai important este că am făcut peste zece ani de voluntariat, care mi-au oferit ceea ce nu mi-ar fi oferit zece ani de muncă obișnuită. Voluntariatul mi-a dezvoltat abilitățile profesionale, dar și un fel de a face lucrurile cu pasiune și umanitate.

Dragă Lavinia, ar mai fi multe de povestit, dar las aici loc pentru un dialog viitor, pentru că acum mă așteaptă fetița mea de numai trei luni și jumătate, pe care mi-o imaginam încă de când mergeam cu cărțile lui Eminescu la braț în drum spre păscutul vacii din Lopatnic, cu privirea spre dincolo de Prut.

Corina Giurgia pentru Milla blog.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s