M-am născut într-o vară când canicula le dădea mari bătăi de cap oamenilor. Când m-au adus acasă de la maternitate, nici nu știau cum să mă îmbrace, să nu îmi fie prea cald și să pățesc ceva. Sunt din generația celor care s-au născut în anul 2000, deci nu ne uităm niciodată vârsta și ne e cel mai simplu să o calculăm.

Sunt Diana și vă voi lăsa aici o poveste despre ceea ce sunt, despre femeia cea mai importantă din viața mea, dar și despre omul fără de care nu ne-am fi descurcat în toți anii aceștia, de când suntem familia Nechita. Suntem două fete la părinți, eu fiind cea mai mare. Mai este Miruna, care are 17 ani acum. Ne tragem dintr-o familie în care migrația a adus multe zile de suferință, de făcut bagaje, de primit pachete, de trezit dimineața, de așteptat în oraș să ajungă din străinătate. Multe zile de dor. De aceea și spun că fără tata noi nu am fi fost nicăieri azi. Iar fără mama, care să știe să gestioneze lucrurile atât de bine încât noi să ajungem să studiem în alte orașe, să avem tot ce ne dorim, nu ne-am fi închipuit că le putem face pe toate. 

Am fost un copil zglobiu. Făceam năzbâtii de fiecare dată când ieșeam cu cei mai mari din sat. Auzeam seara glasul mamei care mă striga să mai intru și în casă măcar să mănânc. Cred că viața la țară despre asta e. Să pierzi noțiunea timpului. Ne jucam de dimineață până seară de nici mâncare nu ne mai trebuia când ajungeam în case. Totuși, mama era acolo să știe că e o nevoie firească și că al său copil trebuie să mai și mănânce ca a doua zi să iasă să se ,,zghihuie” cu toți ceilalți de la noi de pe uliță. 

Așa ne purta mama de grijă mereu. Nu e ca și cum acum, de când ne-am mutat amândouă la Iași, nu ne mai poartă de grijă. Ne telefonăm zilnic pentru a ști dacă suntem bine, dacă ne supără ceva sau dacă ne merge ziua excelent, altfel stăm cu grijă și ziua nu e așa de bună. 

Mi-aduc aminte când mama a decis că e cazul să învăț să merg pe bicicletă. Ce să mai? Bucuria toată era pentru mine. Aveam biciclete noi, trimise de tata, ne lipsea doar mersul pe ea. Desigur, a chemat mama o prietenă din sat și m-au pus pe bicicletă. Stăteau și mă priveau de pe trotuarul casei, iar eu mă chinuiam să dau din pedale, poate-poate reușesc a merge. Pe loc drept am mers de parcă făcusem asta cu ceva timp înainte, dar spre nefericirea tuturor sau amuzamentul altora, am nimerit pe loc strâmb și până acolo a fost momentul de glorie. Am nimerit în gard și bicicleta nu mai era sub mine. Mama a râs copios, dar a și fugit să vadă repede dacă al său copil mai e întreg. Eram, dar toată cu semne de bună purtare. 

Știu că ne-a vrut și ne vrea mereu binele. Am trecut prin atât de multe momente de tristețe împreună, prin multe pierderi și nenorociri care ne puteau fi fatale, dar am știut că viața merge înainte și că trebuie să ne sprijinim reciproc. Mama așa a făcut, deși de multe ori se mai retrage și-și plânge singură supărările. Totuși, a rămas cu fruntea sus și ne-a învățat tot ce e mai bun. Ne-a crescut nu după cărți, ci cu ajutorul mamei ei. Când nu a mai fost, mama a continuat cu grija imensă pe care ne-o purta. A învățat, odată cu noi, că tot răul e spre bine, că unele momente ne sunt date doar ca să ne facă mai puternici. Așa a devenit omul puternic de astăzi, care luptă pentru ce e al lui până-n pânzele albe.

E omul care ne-a învățat să spunem ,,nu” și să avem puterea să recunoaștem când ceva ne deranjează și nu e bun pentru noi. Ne-a oferit tot sprijinul în a avea parte de cea mai bună educație. Ne-a ocrotit și ne-a iubit egal, niciodată cu diferențe. Ne-a luat sub aripa ei, iar când noi am decis să mai și plecăm, știm că am rănit-o. Nu o făceam dacă ne era bine pe plan educațional acolo. 

La cei 20 de ani ai mei țin să-i mulțumesc pentru omul pe care l-a crescut și educat. Pentru toate zilele în care am plâns și râs pe umărul ei. Pentru că mi-a oferit încredere, m-a certat când nu făceam ceva bine și m-a felicitat când am reușit în ce îmi propuneam. Pentru că m-a susținut, mi-a zis mereu că pot face mai mult, m-a oprit când nu mai aveam putere. Pentru că azi zâmbesc mereu când aud despre mama, mă emoționez când aud numele tău, îți mulțumesc! Pentru răbdarea de a crește un copil năzbâtios care acum e mare, pentru grija purtată în momentele în care fizic nu mai aveam deloc putere și încredere că îmi voi reveni, pentru tot ce sunt acum.

Și toate acestea nu le-am fi realizat fără tata. Deși cel mai mult a fost plecat departe de noi, îl simțim aproape. Ne e sprijin moral, financiar, omul care a trecut prin și mai multe decât noi, dar a rămas mereu puternic. Și pentru asta-i mulțumim zilnic. Pentru sacrificiu și puterea de a sta departe, deși știm cât de greu îi este și cât de dor i se face pe zi ce trece. Tata e omul foarte atașat de familie, când vine vorba de fetele lui, mută și munții din loc, iar datorită acestui lucru, cele câteva săptămâni pe care le petrecem anual împreună sunt pentru toți o binecuvântare.

Aveți grijă de voi și de ai voștri.

Diana Nechita pentru Milla Blog.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s