1 Martie. Prima zi de primăvară – mărțișoare la fiecare colț de stradă și flori – totul e deja prea comercial. La concluzia aceasta ajunsesem dimineață cu Nicoleta Bunduc, invitată la un workshop cu Asociația Studenților Jurnaliști (nu voi povesti despre întâlnire pentru că o vor face colegii mei pe site-ul asociației). Apoi, primăvara mi-a adus această carte a Nicoletei în dar – mulțumesc sincer. 

Începutul de primăvară „m-a găsit” (după workshop, bineînțeles) pe pat, citind cele #10povești. Practic, 10 reportaje de personaj, cărora Nicoleta le-a dat o formă altfel, o formă a ei, a scris după cum a simțit și a scris frumos. A empatizat cu personajele ei – Mircea, Liviana, Alexandru, Cerasela, Carmen, Cosmina, Bianca, Sorin, Paul și Livia – și așa face, în general, cu oamenii. 

Lectura cărții m-a făcut să-mi pun niște semne de întrebare în ceea ce mă privește, m-a făcut să-mi dau seama că mă plâng când n-ar trebui s-o fac, că prea mă subestimez, mă critic și toate acestea (prea) îmi răpesc timp prețios – timp pe care l-aș putea investi în mine, în dezvoltarea mea. Mi-am dat seama că ar trebui să mă apreciez și iubesc mai mult, și să iubesc în general mai mult – oamenii. 

Bineînțeles, aș putea scrie despre personajele ei, despre poveștile din spatele celor 10 povești, despre umanitate, sacrificiu, curaj, putere, despre cum oamenii aceștia sunt mai fericiți decât mulți dintre noi – deși suferă, deși nu-și vor reveni fizic din durere. Oamenii aceștia au găsit puterea de a crede, de a spera, de a se ridica și continua, de a se bucura de viață așa cum e – uneori bună, uneori necruțătoare. Și, pornind de la durere, acești 10 oameni (eroi) au avut curajul să-i ajute și pe alții – prin diferite căi. Ce exemplu!

Te pui în pielea personajelor – vrei, nu vrei. Simți (o prea mică parte) din durerea lor. Te întrebi ce ai fi făcut tu dacă ai fi ajuns la acea treaptă (mult prea înaltă a vieții) pe care nu poți urca pentru a te bucura. Îți pui întrebări despre bucurie, sacrificiu, neputință și încerci să-ți dai și răspunsuri, dar te blochezi. Mai citești o dată paragraful pentru că te-au „atins” profund vorbele Cosminei. Crezi (și mai mult în semne) – ca rândunica din viața Biancăi. Crezi în povești – în poveștile lor.

Saniting se numește proiectul frumos prin intermediul căruia Nicoleta redă poveștile oamenilor care au trecut prin momente dificile și au găsit, totuși, o cale de a merge înainte. 

Să încerc – oricum, oricând, indiferent de mijloace – să ajut. Asta m-a convins cartea să fac. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s