Am spus-o în repetate rânduri și o spun și acum, ca să urmez planul acestui nou articol (organizare, nu?). Până la urmă, multă lume îmi spune că sunt organizată, dar eu consider activitatea mea fiind într-o dezordine totală – cumva, în dezordine mă simt ordonată. E normal așa ceva pentru un (poate) viitor jurnalist? S-ar putea, totuși, să mă înșel și să fiu mai organizată decât cred, dar asta se aplică doar în cazul în care fac ceva din suflet, din pasiune, pentru că vreau asta și nu pentru că aș fi obligată de cineva sau ceva, de împrejurări, poate. 

Dorința de a face jurnalism a apărut pe vremea când jurnalismul însemna să mă uit la știrile de la ora 17.00 și să ascult cazuri despre violență, de orice fel ar fi ea, și despre furturi, rareori despre realizările României. Ce făceam pe atunci de mă simțeam jurnalist? E simplu. Ieșeam în curte și lada de la pâine, pe care o luam de la magazinul de lângă, devenea biroul la care și Andreea Esca prezenta evenimentele zilei, și eu, cam neexperimentată, prezentam cât puteam de serios, cazuri despre accidente, în principal, pentru că era mai simplu să inventez „o mașină care venea dinspre locul X, a intrat pe contrasens, apoi în mașina Y, care staționa pe marginea străzii”. Bine, eu eram prezentatoarea, imaginile accidentului se derulau în mintea mea, eu eram reporterul de la fața locului și la fel, tot eu, pe rând, persoanele implicate în accident. 

Eram mică așa că vedeam jurnalismul ca fiind un program ce aduce veștile proaste, și uneori chiar uram programul ăsta pentru că o făcea deseori pe mama să mă strige și să îmi zică „uite, vezi ce se întâmplă dacă te urci cu străinii în mașină?”, „Lavinia, vezi de ce trebuie să ai grijă când te iei autobuzul?”. Voiam să schimb ceva, de asta voiam să îi iau locul Andreei Esca și să vorbesc eu despre lucruri mai plăcute, cum ar fi că mama lui Mihai a cumpărat un brăduț pentru Ștefănel, băiatul de peste drum, care în preajma sărbătorilor nu a primit unul. Și da, pe atunci mă credeam Andreea Esca (ba chiar speram să fiu *un pic* mai bună), dar e ceva normal. Mulți dintre studenții de la Jurnalism asociază această profesie cu această personalitate. Eu recunosc că am făcut-o. Și uneori îi luam interviu lui Andrei, fratele meu, și îl întrebam tot felul de lucruri, atât de banale încât nu mi le amintesc și chiar de mi-aș aminti, nu aș scrie aici, de rușine. Acum, să nu credeți că mă descurc prea bine la interviuri, mă simt încă pe un teren minat. 

Crescând, am înțeles că jurnalismul e ceva mai mult și, din pasiune, am descoperit jurnalismul sportiv. Ce făceam ca să exersez asta? E și mai simplu. Veneam de la școală, eram încă mică, prin clasa a VI-a, și mă puneam în fața televizorului, luam poziția drept și citeam teletextul. Cred că acum e momentul să recunosc că făceam chiar și o selecție a știrilor, citindu-le doar pe acelea care mă interesau mai mult. Dacă mă gândesc mai bine, aveam pe atunci și un reportaj video de la primul meu meci de fotbal, Politehnica Iași – FC Steaua București (FCSB, acum). Nu știam eu ce este acela un reportaj, dar vedeam des, la televizor, intervenții în direct ale reporterilor, interviurile de la finalul partidelor, video cu fazele importante de la meciuri și am vrut să fac și eu, ca să mă simt (un pic) mai mult un jurnalist sportiv. Încă vreau asta!

La liceu am ales un opțional ce știam că mă va pregăti (mai mult) pentru jurnalism, pentru că deja știam că asta vreau să fac. Și, în liceu, am făcut prima revistă, în word pe atunci, care atrăgea vizual prin culoare și prin vedeta de pe copertă – acum, nu îmi mai amintesc, dar cred că era Eminem. Prin semestrul al II-lea de facultate, am făcut un ziar, cu deschideri de pagină, de coloană, titluri atrăgătoare, intertitluri sugestive, legende la poze, și primul interviu realizat de mine cu Georgiana Saizescu- Revista Tineretului (deloc inventiv). Să fiu mândră? Normal. Sunt mândră de tot ce reușesc, oricât de mic și nesemnificativ e. 

Și acum să recunosc. Cele mai mari emoții le-am avut în acea săptămână în care așteptam nerăbdătoare să aflu dacă am intrat la specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării – la Iași, pentru că nu aveam curajul să plec undeva departe de casă, deși jurnalismul presupune și asta – un curaj nebun de a lua viața în mâini, de a pleca departe și a căuta adevărul acolo unde nimeni nu se așteaptă să-l găsești. 

Jurnalismul a fost un vis, apoi o realitate, astăzi este deja o rutină. Am simțit că vreau să fiu aici și probabil de asta m-am motivat să nu mă las afectată de unele critici, fie ele și constructive, așa cum unii le-au numit. M-am motivat, am vrut să cred în mine, în ceea ce știu eu să fac, deși, recunosc, nu aveam și poate încă nu am o pregătire în acest domeniu. Jurnalismul nu mai înseamnă Andreea Esca acum, și nici accidente, violențe, furturi, deși știu că asta îi atrage pe oameni, asta cere publicul, oricât se încăpățânează el să recunoască. Am înțeles că jurnalismul nu e nici măcar specializat pe sport, acceptând în final ideea și de a face jurnalism de opinie sau jurnalism cultural. Am venit aici și JUR să fac Jurnalism – din acela de calitate, așa cum învăț pe băncile facultății și așa cum am ales eu să îl învăț din experiențe și din voluntariat.

La facultate mi s-a spus că cea mai grea întrebare este „De ce?” așa că eu am încercat să răspund – cu exemple semnificative din viața mea la întrebarea „De ce Jurnalism?”

Jurnalist ești NON-STOP. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s