Filmul a unit România de Republica Moldova pentru un week-end. Osînda este filmul care ne-a făcut-o cunoscută pe Ioana Pavelescu, cu mamă basarabeancă, dar pentru prima dată aici. Centenarul Filmului Românesc a adus-o pe ea acasă — la Nisporeni, în Basarabia. O revenire acasă și pentru Ileana Popovici. Iar pentru mine? Prima dată în Chișinău. 

Sentimentele care m-au tot încercat de când am ajuns în Republica Moldova? Au fost… de nedescris în cuvinte, o stare de tristețe și de neputință, pe care n-am reușit să mi le explic. Sigur pentru că nu o pot numi „țara mea”, sigur pentru că întreb ceva în romană, ei mă înțeleg și, totuși, îmi răspund în rusă – accentuând mai mult durerea din suflet. Sigur pentru că îmi doresc UNIREA, dar realizez că nu se poate (și nici nu se va putea, probabil). 

Am încercat să mă adun, mama mă tot întreba cum este, cum sunt oamenii – pe messenger, pentru că doar așa puteam vorbi cu ea. Nu-i puteam spune că e ca acasă, așa cum aș fi vrut – pentru că nu era. Și nu-i puteam spune nici că oamenii sunt calzi și primitori, pentru că mulți nu erau. Trist. Pentru mine, pentru ei. În liceu am avut niște colegi basarabeni, care au fost tratați ca și cum ar fi români, de către mine, de către ceilalți și de liceu și cred, m-am gândit că dacă vin aici, în Basarabia, voi fi tratată ca și cum aș fi de-a locului, ca și cum aș fi de-a lor. Poate m-am grăbit. Poate nici colegii mei nu erau tratați prea bine, ca acasă, și eu doar aveam impresia că e totul roz și frumos. Sau poate, doar mi-am dorit eu prea mult să simt că sunt acasă, încât chiar și prima privire aruncată din răutate m-a rănit. 

La Nisporeni am înțeles mai multe – despre Unire, despre moldoveni, despre țară și sentimentul de mândrie – ei se mândresc cu Nisporeni (#nemândrimcuNisporeni) și cu Republica Moldova, așa cum și eu mă mândresc cu România – oriunde și oricând. Chiar și la Chișinău. Ei vor să se ridice, să nu fie țara de la coadă, ceea ce îmi doresc și eu pentru România. Am înțeles că oamenii, din frică, nu se simt români (o parte dintre ei, aceia care m-au privit urât în piață, fiindcă vorbeam româna, bătrânul din autobuz, care nu voia să renunțe nicidecum la convingerile lui), din frică refuză istoria comună cu țara de peste Prut, și nu vorbesc limba care ar trebui să ne unească (sau ne-ar mai putea uni). Din frica unui popor puternic.

La Nisporeni am zâmbit, gândindu-mă, chiar și pentru câteva ore, că speranța există – iar schimbarea? Nu se face așa, oricum. Schimbarea se face prin oameni, tăcând și făcând. Poate ar trebuit să facem mai multe, să nu ne mai judecăm mai întâi, nici ei pe noi, nici noi pe ei – pentru că dacă mă întrebi pe mine, ei sunt ca noi, noi suntem ca ei. Da’ ne desparte o graniță. Din păcate. Și o linie roșie, la mijlocul unui pod, pe care nu am curajul s-o privesc. Nu încă. La Nisporeni am zâmbit revăzând filmul copilăriei și văzând bucuria de pe chipul copiilor din sală. Basarabeni la un film românesc. 

Ei bine, și Centenarul, prin film, a unit aceste „surori gemene”, România și Republica Moldova – pentru un week-end, prin filmele românești pe care le-am adus aici – Amintiri din copilărie și Osînda. Și poate le-a unit pe vecie. Ioana Pavelescu a venit pentru prima, dar sigur nu pentru ultima dată, acasă. Acasă acolo unde s-a născut mama ei, pe unde a pășit mama ei. Acasă în Basarabia.

Foto: Andrei Luca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s