Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai, comuna Calafindești se află în partea de nord a județului Suceava, la 30 de kilometri distanță de acesta. Se crede că primul atestat în care apare numele Calafindeștiului datează din 1490, și este semnat de însuși Ștefan cel Mare, dar se știe că satul, care este situat pe dealul Țăranca, există cu mult înainte de data atestării lui documentare.

Oamenii de aici se mândresc oriunde și oricând cu portul lor național, iubesc tradiția și mereu și-au iubit glia, motiv pentru care și-au arătat curajul în războaie, iar în cinstea lor, în cinstea celor care au murit pentru România, în semn de recunoștință și respect, pe partea dreaptă cum intri în comună, este un monument istoric pe care stau scrise numele celor ce au plătit cu viața pentru a-și apăra țara și onoarea în cele două conflicte mondiale. Oamenii satului au rămas, încă din străbuni, oameni ai tradiției, oameni care iubesc portul lor, muzica și jocul popular, oameni care, în ciuda lipsurilor țării trăiesc, de pe o zi pe alta, din lucrul pământului, oameni care prin firea lor își demonstrează spiritul țăranilor autentici bucovineni. Oameni cinstiți, credincioși, care au găsit înăuntrul lor și fericirea și pe Dumnezeu, într-un singur cuvânt – calafindeșteni.

Poartă în suflet o iubire nesfârșită pentru obiceiurile lor, fapt pentru care în Sfânta și Marea Vineri, bătrânii satului, corul bisericii și părinții cu copiii de mână, împreună cu cei doi preoți ai satului, preotul Ionuț și preotul Ciprian, anunță pe ritmurile cântecelor bisericești apropierea Învierii Domnului. Dintr-o parte și din alta a bisericii, din față și din spate, se aud rând pe rând vocile, mai mult sau mai puțin pricepute, ale celor care au terminat treburile de acasă și au venit să simtă credința până-n adâncul sufletului. Copiii cântă cot la cot cu oamenii mari, cu oamenii bisericii și cu cei ai satului într-o seară care pentru ei și pentru poporul român înseamnă „sărbătoare”.

Se iese afară pentru a se înconjura biserica într-un frig cumplit, dar mulțimea este parcă încurajată de credință, și strânși doi câte doi sau în grupulețe mici, oamenii din curtea parohiei se încălzesc unii pe alții, la fel ca într-o comunitate în care binele aproapelui tău contează cel mai mult. Cu lumânarea care cu greu rămâne aprinsă, oprindu-se la fiece colț al bisericii, lumea din sat îi urmează pe cei doi preoți, care poartă în fața tuturor epitaful pe mâini, iar în spatele acestora, tinerii poartă pe spate podoabele. Lumea, aproape în totalitate, a rămas până la sfârșit, oamenii au trecut pe sub epitaf, au sărutat icoanele și au stat la rând pentru a fi miruiți și apoi, liniștiți și mai curați sufletește, prin întunericul de afară, s-au îndreptat spre casă.

Învierea în straiele populare lucrate de femeile satului

Sâmbătă seara, oamenii îmbrăcați în straie de sărbătoare, merg rând pe rând, cărând coșul de bunătăți, alese, care mai de care, spre biserică. O stare de mândrie te cuprinde numai privind la lumea din Casa Domnului plină până la refuz. Îmbrăcați din cap până-n picioare în costum popular, și cei mai mari și cei mai mici, cu privirea plecată în pământ sau așezați în genunchi pentru rugăciune, cu toții așteaptă miezul nopții și-adică momentul în care vor spune cu sufletele deschise „Hristos a Înviat!”.

Baticul cu „puișori” e nelipsit de pe capul femeilor și al fetițelor, cămașa cusută de mână de femeile satului se așază perfect și-ți fură imediat privirea dacă nu ești de-a locului și chiar de ești, mereu există cineva care să surprindă în astfel de zile de sărbătoare. „Zamfirica are cămașă nouă!”, spune o doamnă care o studiază pe Zamfirica din cap până în picioare căutând parcă nod în papură la ținuta ei. Și vezi la cele două și nu numai, fel și fel de modele cu mărgele, și flori, cu romburi, stele, frunze, cămașă cu mânecă scurtă și cămașă cu mânecă lungă. Catrința și poalele sunt așezate perfect în linie dreaptă și strânse bine de-o încingătoare la mijloc ca să reziste întreaga seară. Mândria cu care-și poartă hainele, fericirea de pe chipul lor afișată prin zâmbete largi sau zâmbete mai timide, și atmosfera asta sfântă te lasă fără cuvinte, fără respirație și nu-ți rămâne decât să te bucuri că ești român, că ești bucovinean, că te afli aici, înconjurat de astfel de oameni care trăiesc pentru afirmare și pentru recunoștință națională.

Într-o seară ce are să fie de sărbătoare, într-un cadru cu o atmosferă dumnezeiască, cu toții așteaptă Sfânta Lumină și Sfânta Înviere. Copiii, prea obosiți pentru o așa târzie oră, plâng în brațele părinților, pe scaunele de lângă bunici sau unii cedează, adormind sau implorând să fie duși acasă. Se sting luminile, făcându-se un întuneric absolut, moment ce pe unii ar putea să-i sperie este pentru cei din Calafindești ceva normal, o tradiție cu care sunt obișnuiți, și într-o liniște apăsătoare cei doi preoți ies cu cea mai așteptată sclipire de lumină. Pe rând, lumea se îndreaptă spre ieșire pentru a înconjura și în această seară, cu lumânările în mână, Sfânta Biserică. Mulțimea se oprește pe scările de la intrare, făcând apoi loc oamenilor bisericii și preoților să înainteze. Se lasă tăcerea, lumea abia ici-colo mai șușotește ceva, iar liniștea profundă este „spartă” de bătăile în ușă ale preotului, care cere să ni se deschidă. Sătenii intră și rămân la slujbă până-n zorii zilei, când bunătățile din coșuri sunt sfințite și numai bune de servit alături de cei dragi.

Corul a captat atenția în continuarea serii cu cântecele duhovnicești, iar spre dimineață preotul Ionuț a cucerit inimile oamenilor cu discursul în care le-a îndesat pe toate, inclusiv emoția și trăirea lui. Le-a vorbit sătenilor despre dragostea de țară, de familie, de tradiție și de Dumnezeu, le-a vorbit de străinătate, de durerea plecării de acasă a multora, de dorul celor care ne-au părăsit, de misiunea pe care ar trebui s-o trateze cu mai multă seriozitate tinerele generații, aceea de a-și ajuta părinții, bunicii, de a-i iubi, de a-i respecta și de se gândi altfel la Domnul nostru Iisus Hristos. „Să nu-i uităm pe cei care au trecut în neființă și să le aprindem mereu o lumânare!” a fost îndemnul lui, într-o dimineață mult prea obositoare, dar împuternicit parcă de credința în Dumnezeu a ținut să îi convingă pe cei prezenți de unele aspecte ale vieții.

Obiceiul tradițional de a ciocni în „țintirim” ouăle

După cum obișnuiesc cei din Calafindești, imediat cu ajung acasă de la biserică, se așază în jurul mesei deși este ora 5:00, dar nu ciocnesc ouă roșii, abia sfințite, așa cum poate mulți ar fi crezut, ci iau masa: pâine de casă, proaspăt scoasă din cuptor, cozonac, pască, găluște și miel, asta după o lungă perioadă de post. Ouăle roșii au totuși o însemnătate mare în pragul sărbătorilor pascale din această comună a tradiției. Copiii, dis-de-dimineață, cum abia se crapă de ziuă, odihniți și plini de energie își încarcă coșulețele de ouă și mai încet sau mai în fugă o iau spre biserică sau spre țintirim, așa cum toți îi spun, pentru competiția care are loc de mulți, mulți ani, încă de pe vremurile de tinerețe ale bunicilor. Aleargă dintr-un capăt într-altul al curții, întrebându-se dacă concurează, își golesc coșurile și își umblu pungile de ouă sparte. Și copii mai mari și copii mai mici, cu fuste colorate, cu rochițe, fundițe, codițe, cu haine noi, cu freza făcută dimineața în fața oglinzii, cu toții se veselesc, se amuză și se laudă în fața celor dragi „Mami, mami, încă un ou. Am câștigat cinci ouă cu ăsta”, strigă o fetiță, poate de vreo patru anișori, cu două codițe prinse perfect și cu o rochie roz ca de prințesă, către mama sa, aflată lângă biserică, la dos de vântul rece de afară. Unii copii, plictisiți parcă să tot piardă în fața celor mai mari își complimentează hainele sau dau ture la magazin să-și mai cumpere câte ceva dulce, iar alții văzând că tot pierd și pierd ouă, apelează la șiretlic, ca Valentina, care câștigă rând pe rând competiții, și-și umple punga de ouă colorate, câștigate c-un ou fals, de marmură.

Azi în sat e sărbătoare
Ateneul Popular în prag de sărbătoare

Pentru că în comună, la Ateneul Popular, se pregătește un spectacol tradițional pentru săteni, spre după-masă, pe la 14:00-15:00, lumea o ia la pas spre locul prea bine-cunoscut de către toți, acolo unde, corul de copii și corul de bătrâni Copchilili vor încânta mulțimea cu cântecele bisericești specifice perioadei, iar Ansamblul Popular Trandafirul cu jocuri tradiționale, specifice zonei.

După prestația de lăudat a copiilor și după curajul cu care au cântat femeile bătrâne ale satului, Diana Popovici, carismatică și plină de energie, a emoționat cu primul ei cântec lansat „Dragostea bunicilor”. Ajutată financiar de către bunici la înregistrarea și facerea publică a cântecului, Diana și-a rugat profesoara ca versurile primei ei melodii populare să fie cu și despre aceștia „Parcă-i văd cum stau în poartă/ Cu dragostea lor curată/ Bunicii și mă așteaptă”. Neobosită parcă, își reia locul lângă colegii ei și îi încântă pe toți cu gingășia și bucuria cu care dansează. Mulțimea, care nici nu mai avea loc pe scaun, a aplaudat neîncetat după fiecare prestație de pe scenă, făcând ca atmosfera să fie mai dinamică iar apoi, cu toții s-au îndreptat spre casele lor sau spre casele rudelor pentru că, se obișnuiește ca-n zilele de sărbătoare, să treci pe la cei dragi ție și să stai de vorbă la un pahar, cu voie bună.

Dansatorii din Calafindești
Ansamblul Trandafirul din Calafindești      sursă foto: Ancuța Tiniuc

A doua zi, tot dis-de-dimineață, copiii o iau din nou de la capăt cu alte coșuri pline și alte concursuri de câștigat în favoarea colegilor de clasă și a prietenilor. Ana-Maria are doi anișori și jumătate, dar ajutată de mamă și de frații mai mari, Luca și Larisa, cea mică reușește, spre surprinderea multora să spargă ouă care mai de care, iar Raul, care are trei anișori, învățat de-acasă de părinți și de bunici ce sărbătoare este și cui i se dedică aceasta, cu zâmbetul pe buze, și stâlcind ușor cuvinte, dă „Hristos a Înviat!” când lovește cu oul colorat și neașteptând un răspuns de la celălalt, își răspunde singur „Adevărat a Înviat!”. Obosești numai privind la turele pe care le dau copiii prin curtea bisericii; sunt energici, iar entuziasmul lor îți fac sufletul să tresară de bucurie, dar te și întristează pentru că tu, ca om al satului, știi câte s-au schimbat de-a lungul vremii și știi că se vor schimba și de acum multe și poate, cu timpul, după ani și ani, acești prichindei nu vor mai simți sărbătorile la fel sau poate că vor pleca și ei, ca mulți alții din sat la un „mai bine”, pentru că așa cum spunea și părintele în dimineața Învierii copiii ne pleacă, nepoții ne pleacă” și asta nu lasă decât lipsuri în sufletele noastre.

După ce se storc și de ultimul strop de energie sau imediat după ce golesc coșulețele, copiii o iau obosiți spre casă unde urmează, spre dezamăgirea lor, să rămână cu bunicii, cu vecinii sau în funcție de vârstă și chiar singuri pentru că în sat e mare bal, cântă fanfara Trandafirul și o tânără artistă pe care mulți o așteaptă cu drag. Își calcă iar costumele naționale și se încarcă și ei cu energie pentru că urmează o noapte de dans popular, de muzică și voie bună.

Balul Primăverii – muzică, voie bună și … tehnologie

Încă de la intrarea în Căminul Cultural se aude puternic fanfara, care este încălzită și pregătită de spectacol, deși lumea nici nu a ajuns. Câțiva tineri discută într-un colț al sălii, niște săteni se „sfădesc” într-altul, iar pe ringul de dans nimeni.

Este puțin trecut de ora 23:00 și lumea deja începe să se strângă, ringul e mai animat și oamenii își etalează zâmbetele și costumele naționale, precum și mândria cu care le poartă, în mijlocul sălii, într-un joc specific bucovinean, într-o horă tradițional românească. După mai multe jocuri la rând, lumea pare că-ncepe să obosească, dar puțini sunt aceia care cedează și părăsesc ringul, pentru că în aplauzele multora, tânăra artistă, Andreea Chisăliță, își cântă numărul, lăsând mulțimea să facă o horă-n jurul ei. Într-un capăt al sălii, lângă scena unde se desfășoară fanfara, un grup de săteni, 30-40 de ani, se veselește de cum a ajuns. Unul mai spune un banc, altul mai face o glumă bună, și cu toții își povestesc din amintiri și astfel mai și râd unul de altul. Fetele discută între ele despre portul popular al unora, sau despre ce vor face mâine, pe la cine trec, pe cine mai vizitează, dar atunci când e momentul sunt sufletul adunării, dansând cu toții sau pe rând, în hore, în sârbe, la brașoveanca. De o parte și de alta a ringului, unde lumea petrece și se veselește, se află rânduri cu oameni mai în vârstă ce privesc la tinerimea neepuizată și adolescenți, care nici astăzi nu au lăsat telefonul acasă, așa că se filmează, se fotografiază și își trimit „snap-uri” între ei, amuzându-se apoi împreună de cum a fost prins x în poză, de cum arată y în video. Grupul de tineri Trandafirul, dansatorii satului, sunt exemplul perfect că telefonul poate fi uitat o oră-două-trei, pentru că ei dansează mult, de cum începe balul și până când se-ncheie, demonstrând că există un viitor al acestei țări și că ei, cu timpul, vor duce tradiția mai departe și vor reprezenta oricând și-n orice loc al țării numele Calafindeștiului cu mândrie. Sunt totuși și tineri, nu chiar atât de talentați și pricepuți la dans, care stau pe margine, căutând parcă curajul de a se afirma în mijlocul mulțimii, negăsindu-l în final și bucurându-se doar de cei dragi pe care îi au alături și bineînțeles de telefonul care nu se mai oprește din a arăta notificări.

Diana, tânăra interpretă și dansatoare de la Ateneu, fată a satului, energică, carismatică, cu zâmbetul nelipsit de pe buze, iubește tot ceea ce ține de Calafindești și de tradiția lui. La unul din jocurile pe care le susține, din cauza opincuțelor țărănești pe care le are în picioare și a suprafeței umede, alunecă, cade, dar se ridică imediat și zâmbind de parcă nimic nu s-a întâmplat, își trage grăbită „fușta” și-și continuă dansul.

Trei zile nu sunt insuficiente pentru oamenii din Calafindești. Odată cu terminarea sărbătorilor, lumea se întoarce la muncile câmpului, la treburile casei, și din acest motiv, plimbându-te pe străduțele din comună, văzând că lumea muncește, din afară, sătenii care trec, spun simplu „Doamne ajută!” în locul unui spor care poate nu ar fi transmis cu toată inima.

Calafindești – comuna oamenilor, comuna tradițiilor

Calafindești este o oază de liniște, o comună care ar trebui să fie mai cunoscută prin România, un loc în care tradiția se îmbină cu modernul, un sat în care respectul e respect, munca-i muncă și iubirea pentru portul național e la ea acasă. Oamenilor de aici nu le este rușine să arate cine sunt, rușine să-și îmbrace hainele populare, să danseze zi și noapte până la epuizare, rușine să meargă în noaptea de Înviere la biserică și să rămână până la sfârșit. Bătrânele satului sunt prezente duminică de duminică la slujbă, îmbrăcate în costumul care le-a consacrat, la care cu mânuțele lor bătrâne au lucrat. Fetele lasă oricând o seară de stat în casă la filme pentru o seară de dans popular, iar flăcăii satului sunt entuziasmați de jocurile populare și la fel de încântați de portul lor. Calafindești e comuna oamenilor gospodari, credincioși, frumoși sufletește, buni și darnici, comună a datinilor și obiceiurilor pe care vă îndemn și vă recomand cu căldură să le descoperiți și să-i descoperiți și pe ei, oamenii care iubesc acest loc și acest pământ.  

2 gânduri despre „Calafindești – o bucătă din Rai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s